Definiții pentru brânci

BRẤNCĂ1 s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare și apariția unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea) ◊ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinsteț; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădișor (2). 4. Ciupercă cu pălăria întinsă și răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

BRẤNCĂ2, brânci, s. f. 1. (Reg., În limba literară numai în loc. și expr.) mână ◊ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini și pe picioare, de-a bușilea, târându-se. ◊ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini și pe picioare, de-a bușilea. A cădea în (sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsătură, ghiont, izbitură. ◊ Expr. A-i da inima brânci = a simți un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. [Pl. și: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s. m.] – Lat. branca.

BRÂNCÍ1, brâncesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. (Reg.) A (se) îmbrânci. – Din brâncă2.

BRẤNCI2 s. m. v. brâncă2.

BRÂNC//Ă1 f. 1) Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflarea gâtului şi lipsa poftei de mâncare. 2) pop. Boală înfecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel; orbalţ. 3) Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. ♢ ~a-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. /Probabil cuv. autoht.

BRÂN//CĂ2 ~ci f. pop. 1) Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ♢ Pe (sau în) ~ci târându-se pe mâini şi pe picioare. A cădea în (sau pe) ~ci a) a cădea sprijinindu-se cu mâinile pe pământ; b) a nu mai putea (de oboseală); a fi mort (de oboseală). 2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îmbrâncitură. ♢ A da ~ci a îmbrânci. A-i da inima ~ci a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva). /<lat. branca