Definiții pentru oblică

ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

OBLICÁ, oblichez, vb. I. Intranz. (Rar) A ocoli, a coti. – Din fr. obliquer.

ÓBLI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care se află sub un unghi faţă de orizontală; pieziş; costiş. Linie ~că. Poziţie ~că. Rază ~că. 2) (despre ochi) Care are colţurile ridicate spre tâmple; codat. 3) (despre privire) Care vădeşte suspiciune; iscoditor. 4) gram.: Caz ~ orice caz în afară de nominativ. [Sil. o-blic] /<lat. obliquus, fr. oblique

ÓBLI//CĂ ~ce f. mat. Linie dreaptă care formează cu un plan sau cu o altă dreaptă un unghi diferit de 00 sau de 900. [Sil. -bli-] /<lat. obliquus, fr. oblique