Definiții pentru minte

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.

MÍNTĂ s. f. v. mentă.

MÍN//TE ~ţi f. 1) Facultate a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor; intelect; judecată; raţiune. ♢ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înţelept. Fără (de) ~ lipsit de raţiune; nebun. A-şi ieşi din ~ţi a-şi pierde cumpătul; a înnebuni. A învăţa pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-şi frământa ~tea (sau ~ţile) a se gândi mult la ceva; a-şi bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoşului) pe înţelesul oricui; de la sine înţeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu raţiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experienţă; a se face mai înţelept. A-şi pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca fiinţă naţională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoaşterea şi reproducerea în conştiinţă a experienţei din trecut (fapte, evenimente, senzaţii, cunoştinţe etc.); memorie. ♢ A avea în ~ a păstra în memorie. A ţine ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ♢ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înţelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ţi) lipsit de judecată, de înţelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-şi închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minţii] /<lat. mens, ~ntis

A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri