Definiții pentru parc

PARC, parcuri, s. n. 1. Suprafață întinsă de teren, de utilitate publică, cu plantații, alei și diferite construcții, amenajată pentru agrement. ◊ Parc național = suprafață întinsă de teren, păzită și îngrijită, în care exploatările (silvică, minieră, vânătorească etc.) sunt interzise, pentru a se păstra neschimbat mediul natural. Parc sportiv = complex sportiv dotat cu mai multe terenuri și amenajări, situat într-un parc (1). ♦ Teren împrejmuit, unde vânatul este crescut și îngrijit pentru vânătoare. ♦ Parc (1) situat în jurul unei clădiri și depinzând de aceasta. ♦ Teren parcelat cu locuința și cu numeroase spații verzi. 2. Loc de staționare și de garare mai îndelungată a vehiculelor sau de depozitare a materialelor; p. ext. vehiculele și materialele aflate în acest loc. ♦ Totalitatea vehiculelor unei întreprinderi, ale unei instituții etc. ♦ Totalitatea instalațiilor mecanice aflate pe un teren de unde se extrage minereu sau pe care sunt amenajate sonde. – Din fr. parc.

PARC ~uri n. 1) Teren cu vegetaţie naturală sau plantată, cu alei, adesea cu lacuri sau bazine, care serveşte drept loc de plimbare şi odihnă. ♢ ~ naţional suprafaţă de teren, unde flora şi fauna sunt supuse protejării. ~ sportiv complex sportiv amenajat în mijlocul unor spaţii verzi. 2) Spaţiu împrejmuit în care sunt crescute şi îngrijite animale pentru vânat. 3) Loc pentru staţionarea şi repararea vehiculelor. 4) Totalitate a vehiculelor de care dispune o instituţie sau o întreprindere. /<fr. parc