Definiții pentru manii

MANI s. m. pl. Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului. – Din lat. manes, -ium.

MANÍE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. V. capriciu, toană. – Din ngr. manía, fr. manie.

MÂNIÁ, mấnii, vb. I. Refl. A se lăsa ori a fi cuprins de mânie (1), a se supăra foarte tare, a-și ieși din fire, a se înfuria. ◊ Tranz. Cele auzite l-au mâniat. [Pr.: -ni-a-] – Din mânie.

MÂNÍE, mânii, s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mânie = care se înfurie ușor; irascibil. ♦ Necaz, ciudă. 2. (Pop.; adesea determinat prin „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pământului”) Prăpăd, urgie, grozăvie, nenorocire, calamitate. – Lat. mania.

MANÍ//E ~i f. 1) Stare patologică caracterizată prin diverse tulburări mintale (exaltare euforică, instabilitate, incoerenţă de idei şi de activitate motrice). 2) Tulburare a spiritului, manifestată prin prezenţa unei idei fixe. 3) Obişnuinţă exagerată şi obsedantă; purtare ciudată. /<ngr. mania, fr. manie

A MÂNIÁ mânii tranz. A face să se mânie. [Sil. -ni-a] /Din mânie

A SE MÂNIÁ mă mânii intranz. 1) A fi cuprins de mânie. 2) A-şi manifesta nemulţumirea (faţă de cineva sau de ceva) printr-o atitudine ostilă; a se supăra. [Sil. -ni-a] /Din mânie

MÂNÍ//E ~i f. 1) Stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază; furie stăpânită. ♢ Iute (grabnic, rău) la ~ care se enervează foarte repede; irascibil; iritabil. Într-o ~ într-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervată şi ostilă faţă de cineva; supărare. 3): ~a lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlănţuire a forţelor naturii; stihie; prăpăd. /<lat. manía